Pictură parfumată

         Iarna-i o cerşetoare murdară, în a cărei palmă se frământă monedele vaporilor sângerânzi. Vaporii ronţăie biscuiţi cu lapte. Cad firimiturile pe creştetul pământului. Iarna-şi desface părul ei stacojiu ca neantul, pe care păşeşte sfios şambelanul tacticos al anacondei. Doar briza se mai împleticeşte surdă, aburindă, prin tatuajele dureroase ale rocilor. Iarna adună cioburile ascuţite ale oglinzii sparte,căci vrea să-şi privească sufletul putred. Iarna-i o placă de gramofon stricată, e 999 întors. E punct. Şi virgulă. E iarba albastră crescută între acolade şi semne ale exclamării.
           Iarna-i Olimpul pe care îl escaladează rotocoale de precizie perpetuă, e cada înspumată a lui Zeus, unde se îmbăiază diafora. E candelabrul părăginit al visurilor, o pauperă tăbliţă Ouija. Nu-i decât o necontenită îndrăgostire de ochii ei imobili.
          Iarna sărută pământul cu mâinile ei crăpate. Oamenii. Cu privirile lor dezbracă cerul. Îl îngenunchează. Îi sângerează genunchii de la cojile de nuci sparte în ochiul său ciclopic. Copacii îl zgârie cu unghiile lor negre, iar eu îl bandajez cu răsuflarea, care despică giulgiul dens al ceţii.
            Iarna-i un furnal, în care clocoteşte degradarea. O bătrână într-un baston de sărăţele, care desenează reumatism cu ochii ei împăienjeniţi, o migrenă ce se strecoară în biblioteca crăpăturilor istoriei. Dicţionar de stele căzătoare, pitite în sânul lunii. Doar o agrafă de birou prinsă aici şi acolo, între niciodată şi totdeauna.

           Bruma îşi pune papion de ceară şi cu glasu-i, pe care cresc flori uscate, sparge timpanul iernii şi îi sărută fruntea umezită de lacrimi scurtcircuitate. Soarele îl înmoi în cerneala topită a gândurilor mele, iar ridurile-i tresaltă, îşi smulg veşmintele şi se aruncă-n colţii de cauciuc ai viperei.
         Iernii i s-au înfundat urechile îndesate cu chiciură.