sâmbătă, 18 martie 2017

Das Tagebuch (T. Demetrescu)

Der 27. Mai - Ami, je suis la Solitude! scheint mir die Einsamkeit täglich zu tuscheln, mit der ich mich wie mit einer einstigen Liebsten vertraut gemacht habe. Und dieser schlichte Vers der bekannten "Dezembernacht" Mussets, auf den ich mich an diesen friedlichen und ungestümen Orten besinne, eignet sich eine Wehmut an, die einen zur Ekstase, zu einem herzzerreißenden Jammer führt... Er berührt die Empfindlichkeit in ihren feinsten, zartesten Saiten...
Ermattet von der Unruhe, gekränkt durch die Enttäuschungen, sehnt sich unser Gemüt oftmals nach der Verbannung einer unvergänglichen Einsamkeit. Aber späterhin gestaltet sich selbst diese Einsamkeit zu einem Leid.
Eine unerbittliche Mitwelt verdrängt das Streben und die Rührseligkeit eines souveränen und edlen Gemütes, indem sie ihm die Bekundungsmittel verweigert. Zwischen jenem Gemüt und der Mitwelt keimt ein wehmutsvolles Missverhältnis.
Hingegen, in einer stillen und milden Einsamkeit gestaltet sich das Gemüt zu einer hochgemuten, den Illusionen hingegebenen Seele und verspürt das Bedürfnis, sein ehemaliges Streben zu beflügeln. Nun, führt diese Einwirkung der Einsamkeit nicht etwa zu einem neuen Argwohn und Angstgefühl vor dem Verlust desselben Strebens?
Da ist tatsächlich etwas, was ich seit langer Zeit versuche.
In der mühsamen  Kampf um das Überleben begann ich mich an das Fehlen der Wunschträume zu gewöhnen und hatte mein Gemüt in Obhut eines vernünftigen Skeptizismus in Schlaf versetzt. Wenn ich ganz einsam bin, finde ich mein Gefallen an dem Miterleben mit meinen einstigen Wunschträumen. Mir ist sehr wohl bewusst, dass sie mir aufs Neue entkommen werden, - und es ist selbst diese Voraussicht, die sich langsam in ein Leid verwandelt, das ich schon befürchte.
Und zählt nicht etwa zu den Weisheiten des Lebens, zumindest ein paar Wunschträume zu haben?

***
Der 5. Juli - Der Himmel ist mit dünnen Wolken befleckt, die wie weiße, durch den Luftraum schwebende Eilande aussehen.
Diese schönen Sommerwolken wecken die Wanderlust und das Fernweh wie keine anderen.
Ich starre sie an und liege auf dem Sand am Ufer, wie ein Narr, der die Wahnbilder seines Geistes bestaunen würde.
Ich würde so gerne sprechen, singen, weinen, lachen, aber da fehlt jemand - wer doch? - der mir zuhören, mich wahrnnehmen, mich verstehen, mich lieben möchte.
Nur kann ich mich jetzt in mir selbst absondern, mir Gedanken machen, - und allem Anschein nach fürchte ich meine Gedanken.
Ein Leid, das ich als "die Einsamkeit des Gemüts" bezeichnen würde.
Unter Leuten nehme ich dieses Leid seltener wahr; inmitten der Natur kommt es immer wieder zurück.
Immerhin deckt sich in fast jedem menschlichen Gemüt ein sauberer Liebeskern, der sich für ein anderes Gemüt erhält; eine Liebe, die heiterer, vorbildlicher als die selbstsüchtige Liebe, die Eigenliebe ist; und wenn uns jenes Gemüt, für das wir diese Liebe behielten, nicht in die Quere kommt, - bleibt unser Gemüt allein.
Diese Einsamkeit gilt vermutlich als eine der wesentlichen Ursachen unseres Leides.
Manche sterben sogar daran, - wie Werther es getan hat; andere werden zu Menschenfeinden oder Zweiflern, wie es unter den heutigen Jugendlichen gezeigt wird, - blassen, zartfühlenden Jugendlichen, ohne Begeisterung.
Doch wozu dieses Bedürfnis unseres Gemütes, sich in ein anderes zu verschmelzen und aus der eigenen Einsamkeit emporzuquellen?
Die Todesangst, - instinktgesteuert -, kriecht in uns alle. Der Gedanke an die Vernichtung, an das endgültige Ableben, ist vermutlich die Ursache dieses Bedürfnisses, das unser Gemüt hat, nicht allein zu sein und in der Erinnerung eines anderen Gemütes fortzudauern.
Während mir all diese Gedanken in den Sinn kamen, tönte die Sonne das Wasser in einer strahlend silbernen Farbe ab, als ob sie Strahlenharmonien in die Wellenlieder hätte gießen mögen.

Und ich weinte, - Gott allein weiß warum.


                                            Kimon Loghi - "Geblühter Baum"

sâmbătă, 4 martie 2017

El diario de Traian Demetrescu

El 27 de mayo. - Ami, je suis la Solitude! parece susurrarme cada día, la soledad, que me es tan familiar como una antigua novia. Y este verso tan sencillo del conocido poema de Musset "La noche de diciembre", que yo recuerdo en estos lugares serenos y silvestres, conoce una aflicción, que te lleva hacia un éxtasis, hacia un lamentable llanto... Y toca la sensibilidad en sus cuerdas mas finas, mas delicadas...
Cansado de tanto ruido, herido por los desengaños, nuestra alma muchas veces añora el extrañamiento de una soledad perdurable. Aunque después esta misma soledad se convertira en pena.
Un ambiente desalmado frena los anhelos y el sentimentalismo de un alma superior y noble, negandole las oportunidades de expresarse. Entre esa alma y el ambiente nace un triste desacuerdo.
En cambio, estando en medio de una soledad serena y suave, el alma vuelve a ser confiado y lleno de ilusiones, volviendo a sentir la necesidad de darle alas a sus viejos anhelos. Pues no sera justo esa influencia de la soledad la que da vida a una nueva duda, a un nuevo miedo de desperdiciar los mismos anhelos?
Mira lo que en verdad estoy tratando desde hace tanto tiempo.
En la penosa lucha por la sobrevivencia ya me iba acostumbrando a la falta de ilusiones y ya habia sosegado mi alma bajo la vigilancia de un escepticismo sensato. Estando solo, disfruto reviviendo con mis viejas ilusiones. Ya se que se me van de nuevo, - y es justo esta predicción que da vida a una pena que empieza a darme miedo.
Y no es una de las corduras de la vida tener siquiera algunas ilusiones?

***
El 5 de julio - El cielo esta manchado de nubes claros, que parecen islas blancas ondeando en el aire.
No hay nada que despierte en ti la añoranza por viajar o la nostalgia de las distancias, como lo hacen estos bellos nubes veraniegos.
Los miro, asi como estoy, tirado en la arena a orillas del mar, como un loco que mira de hito en hito las alucinaciónes de su mente.
Quisiera hablar, cantar, llorar, reirme, pero falta alguien - no sé quien - que sepa escucharme, notarme, entenderme, quererme.
Ló unico que me queda es aislarme en mi mismo, pensar, - y al parecer tengo miedo de mis pensamientos. Es un dolor que yo llamaría: "la soledad del alma".
Entre la gente es donde menos siento este dolor; en medio de la naturaleza lo vuelvo a sentir una y otra vez.
Desde luego, casi en cada alma del ser umano hay un pedacito puro de amor que se conserva para otra alma; un amor que es mas sereno, mas ideal que el amor egoísta o el narcisismo; y cuando esa alma, por la que guardabamos este amor, no se cruza en nuestro camino, - nuestra alma se queda solo.
Esta soledad es quizas una de las mas importantes causas de nuestra angustia.
Algunos mueren por culpa de ella - como fue el caso de Werther; otros se convierten en misántropos o escépticos, como es el caso de muchos jovenes hoy día, - unos jovenes pálidos, sensibles, sin entusiasmo.
Pero porque le hace falta a nuestra alma juntarse con otra, dejar atras su propia soledad?
El miedo a la muerte, - de manera instintiva, - nos domina a todos. La idea de la destrucción, de el fin de todo, puede ser la causa de esta necesidad de nuestra alma de no estar solo, de seguir viviendo en el recuerdo de otra alma.
Mientras que estos pensamientos rondaban mi mente, el sol matizaba el agua con un color plateado deslumbrante, como si hubiese querido mezclar armonías de rayos en las canciónes de las olas.
Y no sé porque, - pero estaba llorando. 


Nicolae Grant, Campo de flores

marți, 5 aprilie 2016

Garden Party 2015 la Palatul Elisabeta

                În fiecare an, începând cu anul 2010, la Palatul Elisabeta, Familia Regală este gazda unui Garden Party ce are loc la data de 10 mai, în grădina reședinței oficiale a acesteia. Ziua de 10 mai, recent declarată "zi de sărbătoare națională", ocupă un loc aparte în istoria românilor, marcând comemorarea a trei evenimente importante din trecutul acestei țări. Decizia autorităților române de a aduce stabilitate economică și politică s-a concretizat la 10 mai 1866, prin numirea Principelui Carol de Hohenzollern - Sigmaringen (care aparținea unei dinastii străine) drept Principe al Principatelor Române, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. În urma Războiului de Independență pentru eliberarea Principatelor de sub stăpânire otomană, la 10 mai 1877 a fost proclamată independența Principatelor Române. Patru ani mai târziu, la 10 mai 1881, Principele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen este proclamat Rege al României, când aceasta din urmă devine Regat, perioada domniei sale fiind cunoscută drept una prosperă, mai ales că în timpul acesta a fost adoptată prima și cea mai longevivă constituție a României, și anume cea din 1866, după modelul belgian, România devenind acum un stat suveran. În 1916, dinastia de Hohenzollern - Sigmaringen își schimbă numele în dinastia de România și devine una ereditară.
             Organizarea evenimentelor numite Garden Parties a început în deceniul al șaselea din secolul al XIX-lea, când Regina Victoria găzduia întrevederi ce aveau loc în grădina Palatului Buckingham, fiind denumite pe atunci "breakfast". De la două Garden Parties pe an, numărul lor a crescut la trei, pentru ca, în prezent, Majestatea Sa Regina Elisabeta să fie gazda a trei astfel de evenimente la Palatul Buckingham și a unuia la Palatul Holyroodhouse din Edinburgh. Pe aleile întortocheate și frumoase ale grădinii de la Palat, invitații se pot bucura într-un cadru informal de prezența membrilor familiei regale britanice, care interacționează cu oaspeții timp de o oră, înainte de cea de-a doua și ultima apariție la balcon, care marchează sfârșitul reuniunii.  Invitațiile sunt trimise unor personalități remarcabile din diverse sectoare de activitate, la propunerea feluritelor organizații și asociații naționale. Prin urmare, acestea nu pot fi solicitate. Sunt organizate evenimente similare pentru veteranii de război, pentru cei născuți în ziua când Majestatea Sa a fost încoronată Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pentru a celebra Nunta de Aur a Majestăților  Lor, ori a împlinirii a 50 de ani de existență a programului The Duke of Edinburgh's International Award. La fiecare  Garden Party participă aproximativ 8000 de persoane.
           În România, invitații sunt, la fel ca în Marea Britanie, personalități ce provin din diverse domenii de activitate, propuse de către diverse organizații și autorități locale și naționale, însă invitațiile pot fi solicitate și de către oameni obișnuiți, care își doresc să participe la Garden Party. Acestea sunt trimise de către Șeful Onorific al Casei Majestății Sale Regele Mihai cu aproximativ o lună înainte de eveniment. Pe invitațiile ce poartă însemnele Palatului Regal, sunt menționate detalii cu privire la calea de acces către Palat, ora începerii și a încheierii evenimentului, precum și ceea ce este permis și interzis. De asemenea, atât ținuta domnilor (morning coat sau costum de zi, de culoare închisă, purtarea unei cravate), cât și cea a doamnelor (ținută de zi, cu pălărie) este amintită în partea dreaptă a invitației. Cu toate că folosirea telefoanelor mobile este interzisă în incinta reședinței regale, am avut neplăcuta surpriză de a descoperi în fotografiile realizate în grădină persoane care nesocoteau regulile gazdei.
        Pășesc alături de zeci de oameni pe aleea ce duce către Palat din Șoseaua Kiseleff, încercând să zăresc printre trupurile care se mișcă parcă în același ritm o figură cunoscută. Privirea, însă, îmi este captivată de crâmpeie de căsuțe țărănești ce răsar din dosul unui gard ce desparte Palatul Elisabeta de Muzeul Satului. În jurul meu, rochiile foșnesc întocmai ca pe vremea crinolinelor, tocurile parcă ar vrea să pătrundă dincolo de asfalt, iar pălăriile se arcuiesc îndărătnice în forme din cele mai năstrușnice. Cu toate că sute de oameni în fața și în urma mea încearcă să pătrundă în interiorul Palatului pe aceeași alee îngustă și neîncăpătoare, nimeni nu împinge, dimpotrivă, fiecare păstrează, parcă, o distanță de siguranță față de cei ce pășesc înaintea sa. Ajunși la poarta Palatului, Garda Regală, înveșmântată în prețioasele și minunatele uniforme albastre, rămâne împietrită, îndurând răbdătoare exclamațiile de uimire și apreciere, precum și fotografiile ce par să o copleșească întocmai ca un val, din toate părțile. Invitațiile ne sunt verificate și pășim, parcă, într-o lume de basm. Încet-încet, un sunet mângâietor ne poartă pașii către grădina Palatului. Orchestra adăpostită sub un cort de grădină își întinde aripile străvezii și ne cuibărim sub ele. O înșiruire de sunete muzicale te poate purta pe tărâmuri atât de îndepărtate și minunate, încât cu greu îți dorești să te întorci. Parcă simți aievea strânsoarea de fier a corsetului, greutatea rochiei lungi, care pare să îți pună piedică la fiecare pas, și răsucirea aproape convulsivă a părului prins la spate. Deschid ochii și văd grădina aproape goală, priviri sorbind cu nesaț fiecare colțișor al grădinii, de parcă ar dori să și-l graveze în amintire pentru veșnicie. Mă gândesc să îmi iau un pahar de apă de pe mesele unde personalul servește băuturi și gustări, însă decid să profit de oportunitatea de a explora grădina.  Pașii mă poartă către poate cel mai important loc al grădinii, unde membri ai altor familii regale din lume au plantat câte un copac. Astfel, îi regăsesc aici pe Alteța Sa Regală Principele Leka al II-lea al Albaniei, Altețele Lor Regale Principele Edward al Marii Britanii, Conte de Wessex și Sophie, Contesă de Wessex, precum și pe Alteța Sa Regală Principele Charles. Îmi îndrept apoi privirea către partea exterioară a Palatului. Obloanele ferestrelor deschise, ca niște ochi curioși și sticloși, coloanele ce semnalează prezența unui balconaș în stilul arcadelor conacelor boierești, iar apoi steagul, care indică prezența Alteței Sale Regale Pricipesa Moștenitoare Margareta în Palat.
          La ora 17:00, fără întârziere, Altețele Lor Regale Principesa Moștenitoare Margareta, Principele Radu, Principele Nicolae și Principesa Maria îți fac apariția la balcon, însoțiți de un fotograf care întipărește reacția mulțimii pentru posteritate. Deodată, grădina a devenit neîncăpătoare. Din piepturile a 6000 de oameni răsună un singur glas. Brațele se agită neastâmpărate în încercarea de a saluta minunata apariție. Din direcția orchestrei se aude imnul regalității, pe care invitații îl ascultă cu emoție în suflet și pe chipuri. Rotindu-mi privirea în jur, observ câteva persoane care și-au așezat mâna dreaptă în dreptul inimii. La balcon, prezențe luminoase, cu bucurie oglindită pe chip, aruncă priviri protectoare asupra mulțimii. Fanfara corpului militar Bersaglieri din Italia își croiește și ea drum ușor - ușor către inimile oamenilor. La un semn al Alteței Sale Regale Principele Nicolae, sunt eliberați porumbei albi, simbol al păcii, armoniei și curățeniei sufletești. Altețele Lor Regale se retrag, strecurându-se apoi prin grădina plină până la refuz. Se spune că te pregătești sufletește a priori pentru întâlnirea cu un membru al familiei regale. Deși mă aflasem în aceeași încăpere cu ei de câteva ori înaintea acestei ocazii, emoția nu se diminuează, ci pune stăpânire pe mine, aproape paralizându-mă. Întâlnesc un Principe Radu blând și înțelegător, ce rezistă cu entuziasm solicitărilor nesfârșite de a fi fotografiat, o Principesă Margareta extraordinar de frumoasă și aproape sfioasă, însă și o Principesă Maria zâmbitoare și caldă. Își fac loc cu greu printre oamenii care își doresc cu ardoare o strângere de mână din partea unui membru al Familiei Regale. Nici Alteța Sa Regală Principele Nicolae nu este cruțat, căci petrece minute bune în același loc, așteptând cuminte ca toți cei ce așteaptă o fotografie în compania sa să o și primească.

             În tot acest timp, neobosita orchestră își poartă auditoriul pe "Lacul lebedelor" al lui Iosif Ivanovici, ori îl aduce în clipa prezentă cu melodii precum "One moment in time" a lui Whitney Houston. Urmează o a doua apariție la balcon a membrilor Familiei Regale, un rămas bun memorabil, dublat de un scurt număr de survolare al Yakerilor Acrobați, trei avioane pe fundalul unui cer încruntat și sur. Palmele se lovesc atât de tare una de cealaltă, încât par că vor să ducă entuziasmul sus, în înaltul cerului, către aparatele de zbor care au adus atâta încântare. Altețele Lor Regale se retrag, lăsându-ne întipărit pe chip un zâmbet larg și dor de următoarea revedere.




marți, 8 martie 2016

Wandering weapons



Ne-au înconjurat. Oriunde întorci privirea, nu vezi decât bărbați înalți, cu umerii lați și chipul aspru. Țevile armelor lor scânteiază în lumina caldă a soarelui, chiar și atunci când nu sunt îndreptate în direcția cuiva. Nu sunt salvatorii, ci uzurpatorii, invadatorii, cei ce ne-au răpit bucuria de a fi în siguranță în propriul oraș. A ajuns o ruină. Nu mai zâmbește, aerul său nu îți mai face inima să tresalte și să o ia la goană pentru că ești acasă. Lipsurile au revenit. Vitrinele magazinelor sunt goale, trăim din puținele roade ale pământului. Cei care nu pot, își dau puțina agoniseală pentru un colț de pâine. Ne-au sălbăticit, nu mai avem încredere unii în alții, ne temem de cel de lângă noi, până și de propria umbră. Nici ea parcă nu ne mai vrea.
Ei au totul. Puterea. Am fost slabi. Nu am ascultat sfaturi, noi știm ce trebuie făcut. Trupul lor masiv este bine hrănit pentru a putea ține piept revoltelor. Nu vor să împartă. Suferința oamenilor nu îi mișcă. Nu mai pot ieși. Soarele nu mai este al nostru, nici văzduhul, nici păsările acoperite de cenușă, nici măcar aerul cu miros de plumb pe care plămânii noștri îl trag cu nesaț, căci este singurul lucru pe care îl avem din belșug. Aer de plumb. Aer plumburiu.
 Iese la fereastră și privește în gol. Ochii ei triști au secat, glasul i-a amuțit. De parcă fiecare sunet i-ar provoca dureri insuportabile. Cuvintele nu se mai aud la fel în acest oraș răpit. Soldații devin deodată atenți. O privesc cu încordare, cu anticipare. Mă apropii de o altă fereastră și mângâi absentă o ramură înflorită, inspirând parfumul amețitor al florilor de măr. Ochii lui se mută asupra mea. Preț de o clipă, recunosc o tresărire în ei. Oare se teme? Nu, m-am înșelat, probabil. Face un pas înainte, apropiindu-se și mai mult. Mă privește fără a clipi, cu un soi de mirare copilărească, uniforma lui rusească devenind, deodată, neîncăpătoare pentru lupta care se dă înlăuntrul lui. Închid ochii și îmi las capul pe spate. Nu vreau să văd glonțul, croindu-și drum prin aerul dens către mine. Sar și, într-o clipă, tălpile mi se afundă lacome în pământul aburind. Se apropie. Vreau să îl privesc în ochi. Schimbă câteva vorbe cu ea, pe care nu le pot auzi, o văd doar încuviințând tăcută și speriată, apoi el se îndreaptă din nou către mine. Mi s-a uscat gura de teamă, însă nu mă clintesc. Se oprește în fața mea, cercetându-mi cu luare aminte trăsăturile. De ce amână? Mâna dreaptă i se încleștează pe armă, iar eu îmi ridic cu mândrie bărbia, înfruntându-l. Arma i se desprinde de mână și alunecă ușor pe pământ. O privesc înmărmurită. Mâna lui rece și aspră îmi atinge ușor obrazul încordat.

duminică, 14 februarie 2016

Pe când copilul era copil




Pe când copilul era copil, îşi încălzea mânuţele deaspra plitei, încercând să prindă aerul acela dolofan într-o sticlă imaginară, atunci când va rămâne fără, va desface dopul sticlei imaginare şi îi va da drumul. Aerul e şi el un copil, iar eu sunt părintele lui, se naşte, creşte şi moare. Simte, e când rece, când cald, dacă nu l-ar răni atât de tare oamenii, poate ar fi şi el mereu cald. Şi nu ni s-ar chirci mânuţele deasupra plitei. Nu ne-ar mai durea nici mâinile aşa cum ne doare aerul.
Pe când copilul era copil, îşi lipea năsucul de sticla rece, zgâindu-se la şnururile acelea întrerupte care cădeau din văzduh, plânge cerul, îi spunea mama, oamenii l-au rănit, cum, şi pe el? Pământul e şi el un copil, copil al cerului. Şnururile acestea nu se pot lega decât cu privirea, cu nişte ochişori negri ca ai mei, nu, mamă?
E întuneric și îmi simt trupul plutind într-un lichid, aș vrea să deschid ochii și nu pot, mi-e teamă să nu fiu mai oarbă decât sunt, să nu descopăr o genune întunecată mai mare decât cea în care sunt scufundată. Sunt ușoară, extrem de ușoară. Mă încumet și deschid ochii, îmi privesc mâinile, sunt atât de mici, încât abia le observ cu ochiul liber, ca niște copaci înmuguriți primăvara, nu am degete, doar cinci pernuțe mărunte pe care vreau să le rod. Încerc să mă mișc, e cald și moale aici. Îi aud vocea, dar de unde știu că e mama? Aș vrea să strig, să-i spun că sunt aici, că o aud și că o iubesc, chiar dacă nu îi cunosc chipul, că mă agăț de glasul ei de fiecare dată când îmi vorbește și că mă legăn pe el ca o frunză în bătaia vântului.


miercuri, 10 februarie 2016

A summer visitor




Unde eşti? Mi-au spus că eşti aici. Mi-e greu să urc scările acestea. Sau trebuie să le cobor? Mă lovesc necontenit de partea mea stângă şi de dreapta, mă lovesc de zidurile acelea de piatră, care mă scrutează cu ochii lor mici şi reci. Şi mulţi, foarte mulţi, dragul meu. Ochii lor îmi şfichiuie pielea şi mi-e frig, mi-e atât de frig, iubitule, încât nu mă mai simt. Poate că acesta-i motivul pentru care m-au adus aici. Te caută şi ei? De ce-au venit în număr aşa de mare şi de ce sunt atât de zgomotoşi şi veseli? Te-au pierdut şi ei? Te-ar putea trezi.
Poate că în spatele uşii aceleia se află răspunsul. Ce curios: piatră şi lemn. Şi frig, prea mult frig. Ne-am întors. Dar e gol, e doar o altă nefericită de scară de lemn care coboară... nu ştiu unde. Ei se duc, nu te văd acolo, se aliniază de-a lungul peretelui. Fac atât de multă gălăgie! De ce nu mă văd? Trântesc uşa. Ai ajuns, dragul meu. N-ai ferestre.