Pe când copilul era copil, îşi încălzea mânuţele deaspra
plitei, încercând să prindă aerul acela dolofan într-o sticlă imaginară, atunci
când va rămâne fără, va desface dopul sticlei imaginare şi îi va da drumul.
Aerul e şi el un copil, iar eu sunt părintele lui, se naşte, creşte şi moare.
Simte, e când rece, când cald, dacă nu l-ar răni atât de tare oamenii, poate ar
fi şi el mereu cald. Şi nu ni s-ar chirci mânuţele deasupra plitei. Nu ne-ar
mai durea nici mâinile aşa cum ne doare aerul.
Pe când copilul era copil, îşi lipea năsucul de sticla
rece, zgâindu-se la şnururile acelea întrerupte care cădeau din văzduh, plânge
cerul, îi spunea mama, oamenii l-au rănit, cum, şi pe el? Pământul e şi el un
copil, copil al cerului. Şnururile acestea nu se pot lega decât cu privirea, cu
nişte ochişori negri ca ai mei, nu, mamă?
E întuneric și îmi simt trupul plutind într-un
lichid, aș vrea să deschid ochii și nu pot, mi-e teamă să nu fiu mai oarbă decât
sunt, să nu descopăr o genune întunecată mai mare decât cea în care sunt
scufundată. Sunt ușoară, extrem de ușoară. Mă încumet și deschid ochii, îmi
privesc mâinile, sunt atât de mici, încât abia le observ cu ochiul liber, ca
niște copaci înmuguriți primăvara, nu am degete, doar cinci pernuțe mărunte pe
care vreau să le rod. Încerc să mă mișc, e cald și moale aici. Îi aud vocea, dar de unde știu că e mama? Aș vrea să strig, să-i spun că sunt
aici, că o aud și că o iubesc, chiar dacă nu îi cunosc chipul, că mă agăț de
glasul ei de fiecare dată când îmi vorbește și că mă legăn pe el ca o frunză în
bătaia vântului.
