The tide is high II

The tide is high

                                                                     The Other Side

Cealaltă Ea

            Îl vedeam în faţa mea. Murdar, însângerat, trăgând cu încrâncenare, ca şi cum ar fi ţintit propria-i viaţă. Mă zăreşte, în cele din urmă. M-ai găsit,  un zâmbet forţat i se întipăreşte pe faţă, nu mai sunt eu, vezi bine, cap de plastic, cap de fier, genunchi plini de fiare, sfârtecaţi de fiare, nu mai sunt eu. Ştii, mă urcasem în trenul acela, într-un vagon infect de marfă, în care transportau oi. Oi. Mă gândeam la ea şi mă apuca disperarea, nu-mi aminteam cum arată, cu cât mă străduiam mai tare, cu atât îmi era mai greu, parcă o uitam şi mai mult decât înainte. Parcă încerca să îmi iese din trup, din simţuri, din amintiri, amintirile acelea ca un nor de vapori, ieşind pe uşa crăpată a vagonului. Şi acolo am văzut-o pe ea. Nu, nu pe ea Ea, ci altă Ea. Încerca să îmi vândă nişte cărţi, poezie, nu, nu mi-a plăcut niciodată, ce să fac eu cu poezia pe front, îi zic, rânjindu-i în faţă, atunci proză, nici măcar. Era altă Ea, înţelegi? Şi atunci am văzut lumina aceea puternică şi am simţit arsura aceea îngrozitoare, iar apoi... nimic. Întuneric de nepătruns. M-am trezit la spital, Neom, şi acolo am văzut o a treia Ea. Dar nici această Ea nu era ca Ea. Mi-au spus că voiam să mă întorc la Ea, la cea dintâi Ea, nu, eu pe front mă întorceam, nu, la Ea, la prima Ea. 

Time forgets

                Nu vedeam decât o singură uşă. Mă ardea atât de tare, dar nu-l puteam smulge de la gât, mi se încleştau mâinile pe el. Iarăşi parfumul acela de hortensii, pe unde se scurge, ieşisem de acolo, din cavoul acela, de-aş putea deschide întunericul cu ochii, să-l luminez, să-i arăt nopţii măruntaiele ei imaginare, poate s-ar speria şi m-ar trimite înapoi. M-ai recunoaşte? Trecusem de uşa aceea, oglinzi peste tot, care sunt eu, mă simt rece, sticloasă, e atâta sânge, de unde vine, din oglindă, mă arde prea tare, iar apare, suflă pe o oglindă şi scrie, nu vreau să o mai văd, cine e, nu o cunosc, cine e, îi aud glasul, ca valuri care se lovesc de stânci, lupii, din nou lupii, îmi muşcă din curaj, miroase a ars, a piele calcinată, mă arde, acolo unde şi-a înfipt colţii, mă arde...

Only time

în carcasa asta de oase nu se moare
decât după ora trei dimineaţa

acolo se ascunsese Mira ca să-mi 
pieptene umbra în linişte
ca părul morţilor mei întinşi 
la uscat peste noapte

i-am ros cuvintele până la os
ca nu cumva într-o zi de vineri 
să se urce pe acoperiş
strângându-mi-se lemnoasă pe deget

morţii nu se adună în cutii Mira
se respiră
se pândesc din spatele unei ferestre oarbe
până năpârlesc

pentru că ştii
morţii îşi schimbă părul
dar năravul ba

Aşteaptă acolo

am căutat pe cer 
un colţ de nor de care
să-mi agăţ oasele
cerul mi se împuţina
aşa cum mă împuţinam şi eu
şi mă plantam în grădina
din spatele casei
ajungând cu rădăcinile 
cerul acela puţin

dacă cerul e orb şi oasele
mute
le voi coase împreună