Nu vedeam decât o singură uşă. Mă ardea atât de
tare, dar nu-l puteam smulge de la gât, mi se încleştau mâinile pe el. Iarăşi
parfumul acela de hortensii, pe unde se scurge, ieşisem de acolo, din cavoul
acela, de-aş putea deschide întunericul cu ochii, să-l luminez, să-i arăt
nopţii măruntaiele ei imaginare, poate s-ar speria şi m-ar trimite înapoi. M-ai
recunoaşte? Trecusem de uşa aceea, oglinzi peste tot, care sunt eu, mă simt
rece, sticloasă, e atâta sânge, de unde vine, din oglindă, mă arde prea tare,
iar apare, suflă pe o oglindă şi scrie, nu vreau să o mai văd, cine e, nu o
cunosc, cine e, îi aud glasul, ca valuri care se lovesc de stânci, lupii, din
nou lupii, îmi muşcă din curaj, miroase a ars, a piele calcinată, mă arde,
acolo unde şi-a înfipt colţii, mă arde...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu