Îl vedeam în faţa mea. Murdar, însângerat, trăgând
cu încrâncenare, ca şi cum ar fi ţintit propria-i viaţă. Mă zăreşte, în cele din urmă. M-ai găsit, un zâmbet forţat i se întipăreşte pe faţă, nu
mai sunt eu, vezi bine, cap de plastic, cap de fier, genunchi plini de fiare,
sfârtecaţi de fiare, nu mai sunt eu. Ştii, mă urcasem în trenul acela, într-un
vagon infect de marfă, în care transportau oi. Oi. Mă gândeam la ea şi mă apuca
disperarea, nu-mi aminteam cum arată, cu cât mă străduiam mai tare, cu atât îmi
era mai greu, parcă o uitam şi mai mult decât înainte. Parcă încerca să îmi
iese din trup, din simţuri, din amintiri, amintirile acelea ca un nor de
vapori, ieşind pe uşa crăpată a vagonului. Şi acolo am văzut-o pe ea. Nu, nu pe
ea Ea, ci altă Ea. Încerca să îmi vândă nişte cărţi, poezie, nu, nu mi-a plăcut
niciodată, ce să fac eu cu poezia pe front, îi zic, rânjindu-i în faţă, atunci
proză, nici măcar. Era altă Ea, înţelegi? Şi atunci am văzut lumina aceea
puternică şi am simţit arsura aceea îngrozitoare, iar apoi... nimic. Întuneric
de nepătruns. M-am trezit la spital, Neom, şi acolo am văzut o a treia Ea. Dar
nici această Ea nu era ca Ea. Mi-au spus că voiam să mă întorc la Ea, la cea
dintâi Ea, nu, eu pe front mă întorceam, nu, la Ea, la prima Ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu