Wandering weapons

Ne-au înconjurat. Oriunde întorci privirea, nu vezi decât bărbați înalți, cu umerii lați și chipul aspru. Țevile armelor lor scânteiază în lumina caldă a soarelui, chiar și atunci când nu sunt îndreptate în direcția cuiva. Nu sunt salvatorii, ci uzurpatorii, invadatorii, cei ce ne-au răpit bucuria de a fi în siguranță în propriul oraș. A ajuns o ruină. Nu mai zâmbește, aerul său nu îți mai face inima să tresalte și să o ia la goană pentru că ești acasă. Lipsurile au revenit. Vitrinele magazinelor sunt goale, trăim din puținele roade ale pământului. Cei care nu pot, își dau puțina agoniseală pentru un colț de pâine. Ne-au sălbăticit, nu mai avem încredere unii în alții, ne temem de cel de lângă noi, până și de propria umbră. Nici ea parcă nu ne mai vrea.

Ei au totul. Puterea. Am fost slabi. Nu am ascultat sfaturi, noi știm ce trebuie făcut. Trupul lor masiv este bine hrănit pentru a putea ține piept revoltelor. Nu vor să împartă. Suferința oamenilor nu îi mișcă. Nu mai pot ieși. Soarele nu mai este al nostru, nici văzduhul, nici păsările acoperite de cenușă, nici măcar aerul cu miros de plumb pe care plămânii noștri îl trag cu nesaț, căci este singurul lucru pe care îl avem din belșug. Aer de plumb. Aer plumburiu.

 Iese la fereastră și privește în gol. Ochii ei triști au secat, glasul i-a amuțit. De parcă fiecare sunet i-ar provoca dureri insuportabile. Cuvintele nu se mai aud la fel în acest oraș răpit. Soldații devin deodată atenți. O privesc cu încordare, cu anticipare. Mă apropii de o altă fereastră și mângâi absentă o ramură înflorită, inspirând parfumul amețitor al florilor de măr. Ochii lui se mută asupra mea. Preț de o clipă, recunosc o tresărire în ei. Oare se teme? Nu, m-am înșelat, probabil. Face un pas înainte, apropiindu-se și mai mult. Mă privește fără a clipi, cu un soi de mirare copilărească, uniforma lui rusească devenind, deodată, neîncăpătoare pentru lupta care se dă înlăuntrul lui. Închid ochii și îmi las capul pe spate. Nu vreau să văd glonțul, croindu-și drum prin aerul dens către mine. Sar și, într-o clipă, tălpile mi se afundă lacome în pământul aburind. Se apropie. Vreau să îl privesc în ochi. Schimbă câteva vorbe cu ea, pe care nu le pot auzi, o văd doar încuviințând tăcută și speriată, apoi el se îndreaptă din nou către mine. Mi s-a uscat gura de teamă, însă nu mă clintesc. Se oprește în fața mea, cercetându-mi cu luare aminte trăsăturile. De ce amână? Mâna dreaptă i se încleștează pe armă, iar eu îmi ridic cu mândrie bărbia, înfruntându-l. Arma i se desprinde de mână și alunecă ușor pe pământ. O privesc înmărmurită. Mâna lui rece și aspră îmi atinge ușor obrazul încordat.