Iarna-i Olimpul pe care îl escaladează rotocoale de precizie perpetuă, e cada înspumată a lui Zeus, unde se îmbăiază diafora. E candelabrul părăginit al visurilor, o pauperă tăbliţă Ouija. Nu-i decât o necontenită îndrăgostire de ochii ei imobili.
Iarna sărută pământul cu mâinile ei crăpate. Oamenii. Cu privirile lor dezbracă cerul. Îl îngenunchează. Îi sângerează genunchii de la cojile de nuci sparte în ochiul său ciclopic. Copacii îl zgârie cu unghiile lor negre, iar eu îl bandajez cu răsuflarea, care despică giulgiul dens al ceţii.
Iarna-i un furnal, în care clocoteşte degradarea. O bătrână într-un baston de sărăţele, care desenează reumatism cu ochii ei împăienjeniţi, o migrenă ce se strecoară în biblioteca crăpăturilor istoriei. Dicţionar de stele căzătoare, pitite în sânul lunii. Doar o agrafă de birou prinsă aici şi acolo, între niciodată şi totdeauna.
Iernii i s-au înfundat urechile îndesate cu chiciură.
Pictura parfumata miroase a crivat si poezie. Ai cuvinte dibace,pline de vizual, scoase din ermetismul iernii. Imi place mult!
RăspundețiȘtergere